mi-am făcut prostul obicei de a nu îmi mai asculta interlecutorii. Îi aud dar de multe ori chiar nu mă pasionează ceea ce spun. Mai demult simțeam nevoia să mă ridic și efectiv să plec. Dar sunt prea drăguță și nu îmi place să fac pe nimeni să se simt prost.
Sunt anumite conversații care îmi permit să îmi hrănesc ego-ul, gen: să vezi ce am făcut eu cand…bla bla. Am cu ce mă lăuda și în perioada asta chiar îmi prinde bine căci am luat o „pauză” de la a fi great, having everything, making it all possible me.
Însă, detest conversațiile în care „partenerul” meu îmi spune despre cum stă treaba, mai ales când nu mă cunoaște …indiferent că se aplică realității mele sau nu. Adică, zău, dacă mă preocupă ceva crezi că nu analizez aspectul din toate unghiurile?! Nothing new under the sun.
Pe de altă parte, sunt subiecte care mă interesează, fascinează, dar (surpriză) rareori am cu cine să le dezbat.
Mai trist e când îmi dau seama că mă trezesc și eu în poziția de a da sfaturi. Și mă trezesc abia după ce spun ce am în cap. Ce urât!
Ca să nu mai zic – prietene, vrei să îmi atragi atenția, îmi enumeri câteva caracteristici care îți plac la mine și vrei să ne vedem a doua zi. Păi, atunci, nu conchide cu un „pupishei” că mă obligi să te includ într-o categorie și să îmi dau seama că nu înțelegi nimic despre mine.
pusi >-)