Mi-a făcut o mare plăcere să răspund invitației celor de la presainblugi.com de a da un interviu despre experiența mea americană.

Câteva pasaje:

[...]Oana este un Varsator cu multe atuuri, dintre care spicuim rabdarea, fair-play-ul si automotivarea.  De-a lungul timpului ca eleva si studenta s-a implicat in multe proiecte, dar cea mai mare realizare a vietii ei a fost experienta americana cand s-a inscris in programul Work and Travel si a avut sansa sa traiasca visul american pe viu lucrand ca PR  in U.S.A.  Dar sa lasam randurile sa vorbeasca…

** Am aflat despre programul Work and Travel în primul an de studenție din Cluj-Napoca. M-a tentat din primul moment, dar am ales să profit de această ocazie doar în al doilea an când aveam 21 de ani deja împliniți. [...]

** Experiența Work and Travel este una de adaptare, de înțelegere a unei culturi noi, de testare a limitelor si nu in cele din urma de a-ți face prieteni și bani. Am plecat în căutarea aventurii cu o fostă colegă de liceu și o prietenă. Cazarea nu era asigurată așa că un apartament unde să stăm a fost primul lucru pe care l-am căutat. [...]A fost interesant să ne obișnuim cu ideea că americanii sunt foarte deschiși la consumul de „vise”, că domnișoare care ofereau plăcere se plimbau pe strada principală și că ne poate trezi din somn zgomotele facute de o arma de foc. Toate astea s-au întâmplat poate și pentru că eram în Atlantic City, oraș plin de cazinouri asemănător Las Vegas-ului. Spre sfârșitul vacanței ne-am marit cercul și din 4 studenți români am ajuns la un număr de 12 cazați în 2 camere.[...]

** [...]Am plecat cu gândul de a-mi găsi un al doilea job, iar ajunsa acolo am găsit și un al treilea. Pe cel de-al treilea l-aș numi lucky no. 3 căci a fost defapt un internship în marketing și PR în cazinoul Borgata Hotel, Casino & Spa. Conditiile de muncă oferite si mediul intern au fost satisfacatoare. Am fost bine tratați, remunerați la timp și mai mult, felicitați pentru seriozitate și dedicare. Am fost foarte apreciați pentru calitatile lingvistice; spre deosebire de studenții bulgari sau polonezi, noi chiar vorbeam limba engleză.[...]

** Internship-ul în cazino, 3 cuvinte: noroc, curaj, initiativa. [...]Printre cele mai interesante activități au fost participarea la un photoshooting realizat de faimosul Andre Stefan și gestionarea unei emisiuni radio care avea loc săptămânal în cazino. Internship-ului mi-a oferit un background, relații, bani și o scrisoare de recomandare frumoasă.[...]

6*** Ba da. Am avut timp si de distractii si excursii. Pe lângă Atlantic City am vizitat Ocean City și New York. O nebunie! Structura clădirilor este vie și amețitoare cu multă tehnologie înglobată, comparativ cu mirosul istoriei și al clasicului ce învelesc construcțiile europene.  Cazinouri construite pe teme: Wild West sau Imperiul Roman; clădiri acoperite de reclame, de panouri luminoase, originale; case tipice, fără garduri și brand-uri la tot pasul. În New York m-am cazat două nopți la un hostel din Harlem. În trei zile am acoperit Central Park-ul, Muzeul Metropolitan, Muzeul Madam Tussaud, Empire State Building-ul, m-am plimbat pe Wall-Street, am încercat să fac cumpărături în China Town (am ales să cumpăr doar tricouri cu I LOVE NEW YORK) și am înconjurat Statuia Libertății. M-am distrat din plin. Am participat la chefuriamericane, la party-uri europene și la cele ținute în cluburi. În plus, ne găseam motive să sărbătorim și între noi. Ieșeam des pe acoperișul casei în care locuiam la un pahar de vorbă. Alte activități erau mersul la plajă și la film. De mai mult, ce e drept, nu am avut timp.

** În mare, m-am adaptat la ce era acolo și chiar mi-a plăcut. Un singur lucru m-a deranjat teribil – diferența evidentă între clasele sociale. Pe de o parte erau muncitorii și pe de cealaltă parte „intelectualii”. Aceste două grupuri erau clar separate. Nu se întâlneau în nici un punct. Locuiau în zone diferite, aveau activități și obiceiuri distincte și nici nu intrau pe aceeași ușă la locul de muncă. În plus, am observat că americanii aveau o atitudine ofensivă față de mexicani – clasă muncitoare și tolerată. [...]

Bogdan DARADAN

proaspata studenta, la Bucuresti – Comunicare Corporativa, am luat dinspre Alba Iulia spre noua mea destinatie trenul rapid de ora 13:00. Pana acum toate bune si frumoase.

De aici incolo… o multitudine de nemultumiri. As putea sa incep cu intarzierea de o ora si jumate pe care rapidul nostru a avut-o dar chiar nu mai conteaza si oricum toata lumea se plange de asta.

Vreau sa vorbesc de o fetita de 6 ani, Savu Olga Sidonia (cel putin asa mi-a zis ca se numeste). Fetita de care va spun statea pe treptile trenului in timp ce acesta era in deplasare deoarece `portile CFR-ului` sunt mereu deschise. Am incremenit. Am observat-o abia dupa ce un domn, care o privea de ceva timp, m-a intrebat cu un nemarginit cinism daca este a mea. Am sarit, am ridicat-o, am inchis usa (trantind-o de nervi) si apoi i-am explicat fetitei de ce nu e bine sa mai faca asa ceva.

Apoi, am intrebat-o de parintii ei (era evident ca se afla in tren ca sa cerseasca). Ea nu stia unde sunt acestia. I-am cautat impreuna in fiecare compartiment si in fiecare baie si… nimic. Situatia incepea sa ma depaseasca. Cu strangere de inima (si dupa sfatul unui baiat din tren) am decis ca in Brasov sa o predau politiei CFR-ului pentru a-i gasi parintii. Spun cu strangere de inima deoarece in Romania, din pacate, nu mai exista nici un fel de increde in autoritati sau structura medicala. Am decis sa ii anunt pe controlori si sa le sugerez sa cheme politia cu 10 minute inainte de a ajunge in statie. Initial au refuzat. Am schimbat tonul si le-am zis ca o sa ma prezint la ei inainte de Brasov si o sa coboram impreuna pentru a o incredinta autoritatilor.

Inainte de statie am scris pe o foaie datele mele de contact si ce imi spuse fetita despre ea. Am planuit de asemenea sa pastrez legatura cu cel care se va ocupa de cazul ei pentru detalii si sustinere. In final, evident, foaia a ramas la mine iar seful de post nu a dorit sub nici o forma sa se legitimeze (daramite sa imi lase un numar de telefon).

Acum. Ce e de facut?

Nici Dracul (Romania)  nu e asa de negru . Dar schimbarea trebuie sa o cerem, sa nu o mai asteptam. Cui ii pot spune ca cersetorii nu trebuie sa ramana in tren (mai ales fara bilet)? Ca politia de tren sau controlorii trebuie sa se asigure ca usile trebuie inchise pe timpul deplasarii trenului?

Nu e mult, dar face diferenta chiar intre viata si, da, moarte!

`Adolescenta`. Multumesc de apreciere!

Stiu, am un metru si un pic. Am sclipiri in ochi, zambet inocent.

De aici ai tras tu concluzia ca sunt adolescenta?. Pai, iti lipseste cel putin un detaliu: varsta.

Contextul nu ti-a permis sa-l afli?  Eh na! Puteai sa ma intrebi. Asa aveai si tu o informatie, spuneai ca esti jurnalist. Caci, actuala ta concluzie putea sa o traga si angajatul de la benzinarie care e specializat in sters parbrize.

Dar de ce iti spun eu asta cand tu trebuie sa stii mai bine ca si mine?!

In plus, sa nu crezi ca mi-ai facut vreo favoare. Imaginea mi-o promovez in Campaign (noiembrie, 2007, pagina 15), o publicatie care nu-si permite sa se rezume la aparente.

de ce faci mereu aceiași greseala?

prostie? Placere?

frica? ha ha. hai ca asta doare. Si, nu nu. nu e o frică rationala. nu. Nu are legatura cu o problema pe care o ai acum si la care ii cauti solutii. nu. E despre ceva ce nu ai curajul sa faci. Vine de departe. Iti mai aduci aminte cand s-a prins prima radacina in sufletul tau? Normal ca nu. nu ai cum. Atunci ai sti ca a crescut deja destul de mare. Ca nu te-a lasat sa faci prea multe. Si prea multi suntem purtatori.

intrebarea mea: cand e prea tarziu sa iti dai seama?

`ce se intampla cand facem noi ceva?ce se intampla cu lumea? cum ne raportam noi la ea si ea la noi? cat de importante suntem?` Alexandra.

Din seria, primavara, ziua femeii  (demult nu am mai servit vreun cocktail ), atentii… apare primul martisor. Bobo tks. Mi-ar fi placut un ghiocel, dar da, `Pitzi light` mi se potriveste mult mai bine. Bobo stie. Nu degeaba e mare blogger si in PRIME, si mai vorbeste despre el la persoana a III-a..

se spune ca o imagine face cat 1000 de cuvinte. Dar doua?

O sa primesc aplauze?

De ce?

Cum de ce?!

Astazi o sa tin primul meu training in fata unei audiente de mai mult de 61 de persoane. Dar nu pentru asta le-as merita. Ci pentru ca imi asum riscul incercarii. Pentru teama care o am si cu care ma lupt de ieri seara cand mi s-a spus ca o sa fac aceasta prezentare. Pentru ca nu fug si nu ma ascund.

`Oana, din greseli se invata! Vreau sa gresesti!`.

Deci, azi nu o sa fiu eu cea care analizeaza şi evaluaza. O sa fie ei! Cei care nu stiu ca eu fac munca din spate. Nu stiu ca nu sunt in zona mea de confort. Ca public speaking-ul nu este unul din obiectivele mele, sau vreun punct forte de-al meu. Ei care trebuie sa invete ceva, fie din powerpoint despre notiunea de `brief`, fie din posibilele mele greseli.

destul cu generalitatile si absenteismul de pe blog. Am facut prea multe in ultima vreme ca sa nu va povestesc. In plus, sunt multe de care vreau sa ma plang. Si pentru mai multe vreau sa gasesc solutii.

dar, incep cu prezentul.

PR-ul nu a lipsit din viata mea. Zi de zi m-am jucat cu internalizarea ideilor si mesajelor, am consiliat si am recomandat. Acum sunt bucuroasa ca pot sa folosesc ceea ce am invăţat alături de 5 tineri entuziasti, membrii noi in organizatia PRIME Cluj-Napoca. Contextul: primul proiect al organizatiei care o sa ia startul pe 23 februarie şi o sa dureze 2 saptamani. Rolul meu: coordonator echipa.

Diana, Pisi, multumesc pentru propunere si provocare!